A trecut iarna si mi-am dat seama ca e vremea sa las stilul de viata pacatos si sedentar si sa ma apuc de tras la fiare. Adevarul e ca trebuie sa slabesc. Cu inima indoita mi-am facut abonament la o sala de fitness. Nu e o sala de fite dar nu e nici una nasoala; e, ca sa zic asa, midle-class. Pentru ca fauna din sala si tot ce se intampla in cele cateva zeci de minute mi se par interesante, am sa tin un fel de jurnal.

Prima zi

Ma trezesc sambata dimieata la ora 7 si jumatate cu gandul sa ma apuc devreme si sa ajung departe. Ajung la 8 in fata salii; evident programul era de la 9. Ma intorc acasa, beau niste cafea, ma uit peste ziare si apoi la 9 sunt din nou la sala. Imi fac abonamentul. Sunt pus sa completez un formular in care imi cer toate datele personale cu serie si CNP. Pe spatele formularului era si un fel de contract prin care sala e absolvita de orice vina daca iti rupi capul in timp ce ridici greutati sau daca iti crapa inima cand dai la pedale sau alergi pe banda. Citesc pe indelete fiecare prevedere si semnez. Primesc, evident un card. Atunci imi dau seama ca am un teanc de carduri: doua carduri la banca, card pentru inchiriat filme, card de fidelitate la magazin, card la medic, card RATB si asa mai departe, carduri peste carduri. Daca un serviciu secret vrea sa te urmareasca nu are decat sa iti urmareasca cele n`spe carduri.

Usa si cardul

Mi se face instructajul si plec la vestiar sa ma schimb. Urc spre sala. Aici dau de primul obstacol: Usa. Abia in fata usii imi dau seama la ce foloseste cardul. Cu el trebuie sa deschid usa. Pare o operatiune simpla: tragi cardul si deschizi usa. Ei, nu e chiar asa de usor. Trag de card si ma uit la usa. Nu se deschide. Mai trag o data. Imi dau seama ca nu am pus bine cardul. Intre timp lumea din sala incepe sa se uite la mine. Ma fastacesc si ma simt cam blond. Potrivesc cardul si trag cu incredere. Nimic, usa tot nu se deschide. Ma uit la cei din sala si ma simt ca si Elena Basescu vorbind despre Euroclick. Pana la urma angajatul salii imi deschide. “La inceput e mai greu. Trebuie sa tragi cardul si ai trei secunde sa deschizi usa”.

Ma pun la aparate si incep sa ard grasimile. Ma uit in jur si constat ca 80% din cei din sala nu au prosop la ei desi este o regula ca la sala sa ai echipament si prosop curat. Ma rog, la Cluj nu te lasau in sala fara prosop. Aici in Bucuresti merge si fara. Incerc sa identific personajele din sala. Primul pe care il observ este “Bursucul”. La fel ca mine are burtica si a venit la sala probabil impins de la spate. Este mic de inaltime si indesat. Bursucul este genul de om care odata ajuns la sala incerca sa scape ieftin. Baga niste minute la bicicleta, cateva exercitii la aparatele de cardio, si gata, tusti la dus si acasa.

Pe langa el mai identific si “Familia”: mama, tata si baiatul care trag de fiare. Evident fiul si tatal sunt la concurenta, cine trage mai mult de fiare. Tatal se uita mandru la progenitura sa care ridica zeci de kilograme. Intre timp mama isi intareste patratelele de pe abdomen.

Un alt personaj este “Chinezul”: mic, indesat dar cu pieptul supra-dezvoltat. Este printre putinii care are prosop. Foarte ordonat isi face incalzirea si pare sa aiba un program dupa care trage de fiare. Adica o zi isi dezvolta muschii de la picioare, o zi abdomenul, etc. In general, toti cei care merg la sala fac exercitiile haotic fara un program de fitness. Si eu la fel. De ce sa urmez un program, stiu eu mai bine cum sa trag de fiare.

In final ajung din nou in fata usii. Am emotii. Ce o sa se intample? Oare o sa pot deschide usa? Ma uit la card, ma uit la aparat, ma uit la usa. Trag cardul, imping usa… Nimic. Dupa alte incercari imi dau seama ca trebuie sa aud un click si apoi sa imping usa.

In episodul viitor voi povesti despre fauna din sala la sapte dimineata.