Mercuri seara o baculanta acroseaza o pasarela la Tancabesti undeva la iesirea din Bucuresti. Pasarela cade. Un om care se afla intr-o masina moare strivit de pasarela care cazuse peste autovehicol. Realitatea isi trimite alaiul in zona si incepe asaltul. Dezastru national, holocaust, bla bla. Reporterii televiziunii sunt excitati la maxim.

Dupa ce de trei zile Bucurestiul fierbe de canicula, iata o stire numai buna. Si in plus a mai si murit cineva. Sa revenim reporterul Realitatea, Mihai Ghita, trimis la fata locului incepe relatarea cu o excitare maxima in glas. Vine si ministrul Ludovi Orban. Excitarea reporterului ajunge la maxim. Sa se faca dreptate, sa pice capte. In tot acest timp in imagini se vad bucati din corpul unei victime. Reporterul intra in fibrilatie: “Cum a fost posibil un asemena dezastru?”

Prins de eveniment si de adrenalina uita ca suntem oameni si ar trebui sa gandim. Il lasa si memoria si rastalmaceste declaratiile ministrului Orban. In studio alte persoane incep dansul indignarii. Si explica cine a fost primul oul sau pasarel. In momentul maxim de ferenezie, reporterul Realitatea isi aduce aminte de mort si spune memorabilele cuvinte: “Din fericire victima nu a avut nici o sansa. A murit pe loc strivita de pasarela”. Pentru mine e incredibil cum un reporter isi pierde ratiunea in fata unui eveniment tragic. Marturisesc ca am fost la o gramada de accidente; creiere pe asfalt, membre rupte, capete sparte, morti, tot tacamul, dar nici eu nici colegii mei din presa de la Cluj nu eram incitati pana la extaz de morti si deseori eram destul de tristi. In nici un caz nu exultam la vederea unui mort si nu ne pierdeam mintile in declaratii extatice.